Povestea unui pacient de 87 de ani cu acalazie esofagiană de peste 30 de ani

Domnul L.M, un bărbat de 87 de ani dintr-un oraș pitoresc din România, era cunoscut printre vecinii săi pentru voința de fier și optimismul care îl ajutaseră să depășească multe încercări ale vieții. Însă, în spatele zâmbetului cald, se ascundea o luptă zilnică, dusă în tăcere de mai bine de trei decenii: acalazia esofagiană.

Totul începuse pe la vârsta de 57 de ani, când a observat pentru prima dată că avea dificultăți la înghițirea alimentelor.

La început, crezuse că este doar o iritație a gâtului sau o problemă trecătoare. “Poate o răceală,” gândise el. Dar timpul trecea, iar mesele deveneau din ce în ce mai dificile. Mâncarea părea să se oprească undeva pe drum, iar el trebuia să bea apă din belșug pentru a o face să coboare. Mai târziu, chiar și lichidele îi dădeau bătăi de cap.

Medicul de familie i-a recomandat o vizită la un specialist, dar el, fiind genul de om care nu voia să-și lase treburile gospodărești, a amânat ani de zile. Între timp, și-a dezvoltat propriile strategii de a face față: mesteca foarte bine mâncarea, evita anumite alimente solide și nu mânca niciodată pe fugă. Deși pierduse câteva kilograme bune, era mulțumit că încă putea să-și continue viața obișnuită.

Abia după 20 ani, la insistențele copiilor săi,  a ajuns în sfârșit la un gastroenterolog.

Diagnosticul a fost clar: acalazie esofagiană, o afecțiune rară în care mușchii esofagului nu mai funcționau normal, iar sfincterul esofagian inferior (care face legătura cu stomacul) nu se mai relaxa pentru a permite mâncării să treacă. Medicii i-au explicat că afecțiunea sa era cronică și că, fără tratament, simptomele se puteau agrava.

Deși i s-a propus o intervenție chirurgicală,  a refuzat inițial, temându-se de complicații. “Am trăit cu asta atâția ani, pot trăi și de acum înainte,” le-a spus medicilor. În schimb, a acceptat tratamente mai puțin invazive, precum dilatarea pneumatica si injectarea de toxină botulinică, proceduri menite să lărgească sfincterul esofagian. Acestea l-a ajutat pentru o perioadă, dar simptomele reveneau după ceva timp.

La 75 de ani, a început să simtă și mai acut efectele bolii. Pierduse aproape 15 kilograme, avea arsuri stomacale frecvente și se simțea mereu obosit. Mâncarea devenise un chin, iar mesele erau însoțite de un disconfort imens. Uneori, mâncarea regurgita, mai ales noaptea, ceea ce îi afecta somnul și îi crea o teamă constantă de sufocare. Totuși, spiritul lui nu se lăsa învins. Refuza să se plângă și găsea mereu o cale să continue.

Abia la 87 de ani, după insistențele medicilor și ale familiei, a acceptat să fie supus unei intervenții chirurgicale numite miotomie Heller si funoplicatură Dor, care presupunea tăierea fibrelor musculare ale sfincterului pentru a facilita trecerea alimentelor în stomac. Operația a fost un succes, iar pentru prima dată după 30 de ani, el a putut să mănânce fără să simtă durere sau frică.

Astăzi, la 87 de ani, el povestește cu mândrie despre lupta sa. “A fost greu, dar n-am lăsat boala să mă doboare,” le spune el nepoților. “Dacă am învățat ceva, e că niciodată nu e prea târziu să cauți ajutor. Și că viața, chiar și cu obstacole, merită trăită din plin.”

Aceasta este povestea unui om simplu, dar extraordinar, care a învățat să înfrunte suferința cu răbdare și speranță.